CURATOR

Felix Vogel (n. 1987) este cercetator si curator. Studiaza istoria artei, istoria media, filozofie si estetica la HfG Karlsruhe si Universidad Autónoma de Madrid. Cercetarea si practica sa curatoriala se concentreaza asupra relatiilor dintre estetica si sfera sociala. Prin urmare, este interesat de domenii legate de activism, gen, avangardele istorice si arhitectura participativa. In 2008 a editat doua volume pentru One Star Press (Paris): "Renaud Auguste-Dormeuil: Fin de représentation" si "Lia Perjovschi: Sense" si a scris pentru diverse reviste, dintre care Pavilion, Cura, Displayer si AFI. Felix Vogel a sustinut conferinte in institutii precum Index (Stockholm), Evento (Bordeaux) sau Pavilion Unicredit (București). A tinut cursuri si seminarii la HEAD Geneva, Free Academy București si la Primul Simpozion Curatorial de la Sofia/Plovdiv. 
Felix Vogel traieste si lucreaza in Berlin.

DESPRE PRODUCTIA POSIBILITATILOR
Un dialog intre Markus Miessen si Felix Vogel (iulie 2008)

M.M.: Te-ai nascut in 1987 si ai crescut odata cu prima generatie de dupa caderea Zidului Berlinului. S-ar putea crede ca in cazul tau apasarea istoriei s-a transformat intr-un optimism luminos si productiv. Chiar asa stau lucrurile?

F.V.: Eu nu i-as spune optimism “luminos”, dar nu cred ca in astfel de probleme e cazul sa vorbim de optimism. Numai fiindca nu am vazut cu ochii mei momentul 1989 si ce insemna Cortina de Fier si fiindca nu am nici un fel de experiente personale legate de acel eveniment nu inseamna ca ele imi sint indiferente. Cred ca eu, personal, pot analiza schimbarea produsa atunci dintr-o perspectiva mai obiectiva si, in consecinta, mai critica. Sint constient ca aceasta a fost una dintre cele mai semnificative schimbari din trecutul relativ recent si ca prabusirea Zidului pune in discutie un sistem de gindire de durata, a carui evolutie poate fi urmarita cel putin pina in secolul al 19-lea, unde isi au originea problemele actuale. Totusi exista o multime de lucruri ce se petrec acum si au legatura cu schimbarea respectiva, iar societatile existente, in special in România, se lupta in continuare cu aceasta problema, care le blocheaza. Chiar si artistii tineri, cei de virsta mea, desi nu au avut vreo legatura directa cu ea, sint interesati de aceasta si o utilizeaza intr-un mod foarte productiv, desi altfel decit o fac colegii lor mai virstnici. S-ar zice ca umbra acelui ’89 persista inca: chiar daca momentul ’89 s-a consumat, poate fi descris ca un spectru. Mi-ar placea sa incerc si eu sa transpun problemele respective – ca sa nu mai vorbesc de altele mai recente, cum sint toate schimbarile masive ce au urmat momentului 11 Septembrie – intr-un cadru optimist si productiv, dar ramine totusi sa analizam de ce problema persista, de ce continuam sa ne ducem traiul in aceasta configuratie ideologica de tip Est-Vest, comunist-capitalist, precum si felul in care ambele sisteme se combina unul cu altul sau migreaza unul spre celalalt.

M.M.: Ai fost declarat recent cel mai tinar curator de pina acum al unei bienale. Din postura de curator al Bienalei Bucuresti, cum crezi ca iti va afecta procesul decizional problema virstei, a generatiei si a absentei unei mosteniri a trecutului – in sensul cel mai pozitiv al termenului?

F.V.: Presupun ca exact aceasta absenta a mostenirii trecutului e unul dintre motivele pentru care am fost ales curator de cei de la Bienala. Cum eu sint mai putin “contaminat” de sistemul in care functioneaza arta, am vazut aici o oportunitate productiva de a analiza diversele abordari ale unei astfel de manifestari. Pentru mine nici virsta si nici generatia nu joaca vreun rol semnificativ in procesul decizional si as prefera sa vorbesc mai degraba din perspectiva termenului german Zeitgenossenschaft, care ar putea fi tradus foarte aproximativ prin cuvintul “contemporan” si care pare sa aiba o semnificatie mai cuprinzatoare, fiindca se concentreaza mai putin pe subiect si e mai aproape de ceva de tipul Zeitgeist-ului. in acelasi timp, n-as putea sa definesc ce inseamna asta – “generatia mea”. in primul si-n primul rind nu vreau ca propria mea personalitate sa joace un rol important in conceptualizarea si asamblarea unei expozitii, fiindca sint de parere ca spiritul auctorial este mai putin important decit cel colectiv. De asemenea, evidentierea contextului urban si socio-politic mi se pare mai interesanta si mai productiva decit excesiva evidentiere a experientei si realizarilor mele. S-ar putea ca pe timpul manifestarii sa se spuna ca e vorba de o abordare specifica pentru generatia mea, dar nu ma astept la asa ceva si nici nu pornesc de la o asemenea premisa.

M.M.: Ai putea, te rog, sa-mi dai mai multe detalii legate de interesul tau fata de spatiul socio-politic?

F.V.: Cind vorbesc despre socio-politic, inteleg prin asta un conglomerat ce include toate procesele care au loc in vederea structurarii vietii (sociale). E ceva ce are destul de multa legatura cu practicile de reglementare prin utilizarea modalitatilor de includere si excludere. Ceea ce numesc eu socio-politic nu poate fi identificat cu politicul. Atunci cind spun ca politicul este ceva rar, ca nu se petrece foarte des, in vreme ce socio-politicul este permanent prezent, eu ma refer la Jacques Rancière, care m-a influentat foarte mult, desi e vorba de ceva diferit de ceea ce Rancière numeste “politici”, caci acest termen este unul mai dinamic. Viziunea mea asupra rolului de curator, ca si cea asupra pozitiei mele de actor in societatea contemporana, este intemeiata pe ideea unui rol activ in procesul de analiza si interogare critica a ceea ce inseamna socio-politicul si a felului cum poate fi el transformat. Sint convins ca expozitiile si manifestarile artistice pot juca un rol activ din perspectiva interventiei in socio-politic si a expunerii proceselor din interiorul lui.

M.M.: in momentul de fata care sint pentru tine cele mai importante si mai incitante domenii de investigatie?

F.V.: Sint foarte interesat de legatura dintre sfera publica si cea estetica. in ce mod este structurat publicul contemporan si cum ar arata posibilele interventii asupra lui? Ce inseamna sa actionezi si sa reactionezi la locul evenimentului? Ma gindesc aici la sensul mai larg al sintagmei de „specific al locului” unui eveniment, adica la ceva ce este produs nu doar in conexiune cu parametrii spatiali, ci si cu problemele politice, sociale si urbane asociate acestora. in esenta, totul se concentreaza in jurul problemei traiului: cum putem sa traim impreuna? si – chiar daca intrebarea suna putin demodat – oare arta poate sa joace aici un rol activ si eliberator? Bucurestiul cere in mod evident altceva, pentru ca acest decor este diferit de cel oferit de celelalte orase europene, iar eu consider ca rolul meu de curator imi impune sa actionez in cadrul acestui decor special si sa incerc sa ma comport intr-un mod cit mai putin „colonial”.

M.M.: La ce solutii pentru unele dintre problemele amintite te-ai gindit in cazul Bucurestiului? Care este rolul “publicului”?

F.V.: O alta problema legata de Bucuresti este aceea ca trebuie sa coordonez campanii publicitare multiple si publicuri multiple. Pina acum am lucrat in principal cu publicuri foarte restrinse si usor de definit, constituite in cea mai mare parte din studenti si artisti profesionisti, astfel ca sint constient ca trebuie sa regindesc sau cel putin sa concep proiectul de fata pe directii usor diferite. Nu vreau sa realizez o noua expozitie artistica autoreferentiala, care s-ar putea desfasura oriunde in lume, ci mai degraba sa scot in evidenta probleme locale care au o semnificatie globala.

M.M.: Suna foarte interesant si promitator. Ai putea sa dai, te rog, citeva detalii suplimentare?

F.V.: Chiar in momentul de fata studiez modul in care termenul “idioritmic” – imprumutat din cursul inaugural al lui Roland Barthes Comment vivre ensemble, tinut la College de France in 1979 – m-ar putea ajuta in studierea problemelor amintite. Pe scurt, termenul descrie o forma aproape utopica de trai laolalta, in cadrul unei structuri comune, dar care este in acelasi timp complet independenta si autonoma. Eu incerc sa il leg de principala mea tema de cercetare, care este in acelasi timp si numele Bienalei Bucuresti: “Handlung. Despre productia posibilitatilor”. Preiau ambiguitatea termenului german Handlung – care este imposibil de tradus la toate nivelele sale de semnificare, dar se plaseaza undeva intre actiune, activitate, instrumentalizare si participare, desi poate insemna in acelasi timp si poveste sau chiar naratiune –, fiindca sint de parere ca poate fi una productiva in multiple si diverse sensuri. in acest fel eu vreau sa pun sub o interogatie critica modul in care este produsa arta sau chiar instrumentalizarea si, in egala masura, sa ma concentrez pe distinctia dintre actiune si naratiune si pe granita ce le desparte. Pornesc de la ipoteza ca intreaga sfera publica este structurata prin intermediul unor forme de actiune diferite. in cercetarea mea ma concentrez asupra unor actiuni particulare si a felului in care modul lor normal de functionare se structureaza, se modifica si se intrerupe prin intermediul manifestarilor de tip estetic. Cred ca e mult mai interesant sa urmaresti mai indeaproape conexiunile si procesele ce au loc intre actor, actiune si produs decit sa studiezi niste produse gata realizate.

M.M.: Cum se leaga toate acestea de ideea ta de participare? Cum poate produce cineva in prezent formate, modele structurale de participare, care sa fie si surprinzatoare, si constructive?

F.V.: Sint constient de faptul ca ideea de participare a fost folosita in ultimul timp mult prea des, atit in arta, cit si in alte domenii, cum ar fi stiintele politice. Radacinile si semnificatia sa trebuie regindite si facute sa devina productive, iar eu incerc sa includ aceste idei in modul de conceptualizare a Bienalei Bucuresti din 2010. Ce stiu deja este faptul ca exista diferite modalitati de actiune, instrumentalizare, participare si naratiune – diferite moduri in care are loc Handlungen – si as prefera sa le pun alaturi in loc sa ma hotarasc pentru un singur mod de actiune sau pentru un singur format.

M.M.: Si cum te gindesti sa faci asta?

F.V.: Cercetarile mele nu sint legate doar de domeniile artistice, ci si de arhitectura, filosofie contemporana, antropologie si sociologie. De asemenea, exista legaturi extrem de interesante si de surprinzatoare, pe care nu le-as asocia niciodata cu tema acestei bienale. Un exemplu de acest fel il constituie acele think tank-uri politice care au existat in Statele Unite pe timpul Razboiului Rece, impreuna cu tipul de material vizual – texte, dar si diagrame – pe care l-au produs si felul cum toate acestea au afectat in mod concret modul de trai in societate. Un alt exemplu il ofera diversele facultati de arhitectura, cum ar fi Hochschule für Gestaltung din Ulm din anii 1950 si modul in care cei de acolo au initiat ceva ce ar putea fi descris drept planificare sociala, renuntind la o perspectiva utopica asupra arhitecturii in favoarea uneia mai pragmatice. Astfel de exemple sint interesante nu numai ca puncte de referinta istorice, ci si pentru ca exista artisti si teoreticieni care lucreaza cu ele si le transforma in ceva nou.

M.M.: Ce reprezinta pentru tine Europa?

F.V.: Ma plasez in grupul tot mai redus al euro-optimistilor. Cred in continuare in ideile europene si in ideile gindirii cosmopolite, care incearca sa creeze o identitate europeana multipla, intemeiata in esenta sa pe valorile Iluminismului. Cred cu adevarat ca acele valori si idei sint importante, dar ca nimeni nu le-a reevaluat critic si nu le-a actualizat, astfel incit ele sa depaseasca faza unei conceptii nostalgice asupra Europei, una care nu are nici o legatura cu conditiile existente in realitate.

M.M.: Ai o perceptie spatiala a Europei diferita de reprezentarile traditionale din ghidurile turistice?

F.V.: Nu cred prea mult in astfel de categorii si, prin urmare, definitia spatiala nu joaca la mine un rol semnificativ, desi constructia teritoriala a Europei este responsabila pentru toate implicatiile socio-politice existente si pentru felul in care este structurat traiul in comun al europenilor si neeuropenilor. Daca ai doar aceasta perceptie de “harta de ghid turistic” si te marginesti s-o modifici in functie de schimbarile ce au loc pe harta ta personala, nu faci altceva decit sa reproduci discursurile politice contemporane. Eu prefer sa ma distantez in continuare de o asemenea perceptie si sa produc harti personale, ce se opun hartilor spatiale si dependente de granitele politice, harti care ar putea avea sansa sa depaseasca astfel de “ghiduri” restrictive si mai mult sau mai putin aleatorii.

M.M.: Sint intru totul de acord. in ceea ce priveste perspectiva din care se discuta, cum apreciezi sau evaluezi semnificatia unor teritorii de tranzitie, cum e Golful Persic sau Orientul Mijlociu in general?

F.V.: Aceste teritorii de tranzitie sint caracterizate tocmai prin forma granitei lor, care implica o indecizie in parametrii impunerii propriei identitati. in Europa noi avem dificultati in intelegerea acestui fapt. O sa recunosti repede situatia cind vine vorba de toate acele propuneri diverse asupra unei identitati europene “unice”, care sint pur si simplu teribil de diferite unele de altele. E aproape imposibil sa le aduci pe toate sub un numitor comun. De fapt aproape ca imi vine sa spun ca noi, cei din Europa, avem acelasi tip de nehotarire ce poate fi gasita si in teritoriile de tranzitie amintite, chiar daca ea se petrece la un meta-nivel. in consecinta, ar trebui sa ne gindim ce reprezinta impunerea identitatii unui stat sau a unei confederatii laxe, cum este Uniunea Europeana, si sa depasim conceptia invechita a unei identitati fixe, gindindu-ne in schimb cum am putea fi incluse aici toate influentele si schimbarile existente. Teritoriile de tranzitie ar putea reprezenta in acest caz un exemplu – chiar daca in cazul statelor amintite de tine conturarea lor s-a produs in majoritatea cazurilor prin numeroase conflicte – si ar putea juca un rol mai semnificativ decit un proces ce urmeaza traseul invers, adica exportul violent si aproape permanent al asa-numitelor valori occidentale.

M.M.: Manifestarile artistice mai pot avea valoare de unicat in ziua de azi?

F.V.: Eu nu pun atit de mult pret pe unicitate. Pe lume exista mult prea multi oameni a caror idee centrala este sa creeze cu orice pret ceva nou, unic si inovator. in majoritatea cazurilor am senzatia ca rezultatul este doar gestul de a incerca sa creezi ceva unic si nu producerea a ceva interesant. Apoi, eu nu cred ca manifestarile artistice pot fi contemporane – in sensul ca ele sint posibile numai intr-un anumit context temporal, spatial si politic –, in vreme ce termenul “unic” este legat foarte tare de discursul despre geniu al secolului al nouasprezecelea. De vreme ce arta este reflectata intotdeauna din perspectiva acestor parametri, eu as sustine ca e mai important sa analizezi felul in care fiecare manifestare este conectata la contextul sau si cit de contemporana este o asemenea manifestare decit sa te concentrezi pe unicitatea ei. 

M.M.: Care este conceptia ta generala despre inflatia de bienale si tirguri?

F.V.: Am senzatia ca discutia despre inflatia amintita este ea insasi inflationista si as sugera mai degraba o reevaluare critica a discursului de acest tip si a originilor sale. Bineinteles, insasi ideea bienalelor, asa cum a fost ea lansata in Venetia, cu cadrul sau nationalist si mai mult sau mai putin concurential, precum si statutul ei de spatiu de manifestare aproape unic pentru arta contemporana, este depasita.

M.M.: Cum ai vedea tu un format mai relevant?

F.V.: Eu sint de parere ca evolutia bienalelor s-a indepartat de formatul concurential si sprijina, in schimb, crearea unei retele globale, precum si – mai mult sau mai putin – includerea artei din spatii culturale diferite, chiar daca aceasta latura pare sa fie considerata problematica, deoarece e adesea asociata exotismului si expunerii celuilalt. Dar o astfel de oglindire a “satului global” in interiorul micului nostru sat al artei – caci e mai degraba un sat decit o lume – are si dezavantajele sale. Ma tem ca exact in momentul de fata asistam la un proces de asimilare: oriunde ai merge, lucrurile arata la fel si nu-ti poti da seama cu adevarat daca te afli in Europa Occidentala, in Europa de Est, in Statele Unite sau in Asia. Lucrurile devin din ce in ce mai intersanjabile si astfel posibilitatea de a avea bienale diferite in contexte diferite ajunge sa devina redundanta. Eu as sustine ideea unei concentrari mai mari si a unui interes mai acut fata de contextele locale – ceea ce nu inseamna nici arta nationala, nici vreo forma de avint nationalist, ci o analiza mai detaliata a evenimentelor urbane si politice, a unor decoruri care nu sint intersanjabile si nu pot fi transportate dintr-un oras in altul.

M.M.: Asadar exista o speranta.

F.V.: Eu cred ca o bienala reprezinta in continuare un tip de format ce poate actiona si reactiona mai independent decit alte formate expozitionale si as fi incintat daca distinctia intre o expozitie muzeala, o bienala si un tirg al artelor ar fi marcata mai precis decit este de fapt la ora actuala.

M.M.: Care sint opiniile tale despre tirgurile de arta?

F.V.: Tirgurile eu le-as evalua complet diferit, deoarece ele sint in continuare reglementate mai puternic de piata, desi, daca ne gindim la ideile din spatele unor concepte expozitionale precum “Art Basel Unlimited”, exista tendinta de a le face sa semene cu o bienala de tinuta. Altfel, ele vor sa fie intersanjabile si sa profite de acest fapt – un alt motiv pentru care unul din rolurile bienalelor poate si trebuie sa fie acela de a se opune acestui model expozitional consumerist, reglat exclusiv de piata artei.

M.M.: Din cite inteleg eu, unul dintre obiectivele selectiei artistilor este ca ei sa reprezinte, in functie de posibilitatile lor, o unitate in diversitate europeana si sa elaboreze strategii de intelegere reciproca. intr-o oarecare masura, asta seamana cu un fel de proclamatie corecta politic dintr-o brosura despre imigratie a Partidului Laburist. Crezi ca este mai util sa extrapolezi diferentele, in loc sa incerci sa gasesti cel mai mic numitor comun?

F.V.: Personal, eu sint de parere ca dezacordul este mai important decit acordul. Traim deja intr-o societate care incearca sa structureze totul in jurul deciziilor consensuale, iar acordul aproape ca a devenit un sinonim pentru democratie, cind de fapt lucrurile stau complet pe dos. Cel mai mic numitor comun ilustreaza un soi de politica a liniei mediane, care inseamna sa nu schimbi nimic si sa ai grija de tot ce se incadreaza in medie. Iar pentru ceea ce nu intra in aceasta medie nu se acorda nici un fel de atentie. Daca o expozitie de arta ar arata astfel, ea ar fi oglinda fidela a societatii neocapitaliste contemporane, care se straduieste sa para social-democrata. Daca politica oficiala – “politicile” lui Rancière, asa cum am amintit mai inainte – nu isi bat(e) capul cu aceasta configuratie democratica autentica a dezacordului, acesteia ii ramine totusi posibilitatea sa joace un rol semnificativ in alte spatii politice, asa cum este arta. Iar aici este vorba in mod evident nu doar despre progresul realizat prin introducerea a ceva diferit si, astfel, de pretentia de a juca un rol activ in emanciparea societatii. Se ridica si problema posibilitatilor care mai ramin in cazul in care utilizezi mereu acelasi tip de lucrari, care multumesc pe toata lumea. Daca n-as vedea nici un fel de posibilitate de actiune impotriva unor astfel de forme de acord, n-as mai organiza expozitii.

M.M.: in ultimii doi ani am purtat un dialog prelungit despre aceste probleme cu Chantal Mouffe. Chantal a scris pe larg despre lupta politica si despre miezul radical al vietii democratice, incercind sa inteleaga de ce in tipul de societate in care traim noi astazi, una pe care ea o numeste societate post-politica, exista un grad tot mai sporit de insatisfactie fata de institutiile democratice. Teza ei principala, daca pot spune asa, este aceea ca dimensiunea politicului este ceva ce se leaga de dimensiunea conflictului existent in societatile umane: posibilitatea omniprezenta a antagonismului. Motivul pentru care sint atit de interesat de acest schimb de idei este acela ca vreau sa inteleg felul in care o astfel de confruntare agonistica poate fi conceputa si testata in cadre si decoruri spatiale care ne-ar permite sa concepem o reprezentare a luptei dintre diversele interpretari ale principiilor pe care le impartasim, adica – dupa cum spune Chantal – a unui conflict consensual. Agonismul ca forma constructiva de conflict politic ne-ar oferi sansa unei exprimari constructive a dezacordurilor. Din punctul meu de vedere, acest lucru devine extrem de interesant la scara institutionala, ca microcosmos care, in esenta, poate reflecta societatea in ansamblul ei. Societatea post-politica despre care vorbeste Chantal este una in care ni se explica in mod constant ca modelul politicii partizane a fost depasit, ca nu mai exista nici stinga si nici dreapta, ci exista, dupa cum ai spus tu, un soi de consens la nivelul centrului, care nu ofera in mod real posibilitatea nici unei alternative. Exact acesta este si motivul pentru care exista necesitatea imperioasa a crearii unor publicuri si spatii publice agonistice. Iar cind vorbesc de spatiu public, ma gindesc la o “devenire spatiala” a formelor politice de schimb. S-ar putea spune ca orice forma de participare este automat si o forma de conflict. Pentru a fi parte componenta a unui mediu social concret sau a unei situatii date, trebuie sa intelegi fortele conflictuale care actioneaza asupra acelui mediu social. Cum poate trece cineva de la niste conceptii romantate despre participare la unele modele de implicare mai proactive si mai conflictuale? Ai putea, te rog, sa dezvolti ideea in contextul proiectului pe care urmaresti sa-l realizezi?

F.V.: Ideile lui Chantal Mouffe despre societatea post-politica au fost importante pentru munca mea si pentru a intelege “ce se intimpla”. Consider ca pledoaria ei pentru agonism ca inlocuitor al antagonismului este foarte interesanta si ca ea se poate dovedi productiva in descrierea rolului manifestarilor artistice sau estetice. Dupa cum am afirmat mai inainte, cred cu adevarat ca e important sa ne concentram pe conflicte si ca, in consecinta, dezacordul joaca un rol esential si el este asociat modului in care inteleg eu rolul artei in contemporaneitate. Nu am inca un raspuns la problema felului in care vor arata potentialele abordari productive ale unui model conflictual de implicare si m-as opune oricarei forme de abordare metodologica. Un raspuns posibil, ce mi-a influentat activitatea de data recenta, il constituie numeroasele grupuri de arhitectura ce se concentreaza asupra potentialului conflictual al grupurilor sociale si incearca sa faca din acest conflict – care nu trebuie neaparat sa fie spatial – unul vizibil si productiv prin crearea unor structuri alternative si nereglementate ce permit un mod diferit de trai comun. Astfel ele ajung la esenta ideii de politica. Desigur ca romantarea conceptului de participare mi se pare o problema majora. Consider ca trebuie sa ne concentram eforturile in primul rind asupra sfarimarii sistemului autoreferential al cubului alb, dar cred ca exista in continuare o granita extrem de fragila intre atitudinea romantica – in sensul comun in care este utilizat cuvintul, aproape complet opus ideilor miscarii romantice din secolul al 19-lea – si cea apropiata de agitatia politica, atitudine complet inadecvata pentru arta, de vreme ce se plaseaza in continuare in spatiul “politicilor”.

M.M.: Care este astazi reprezentarea sferei publice in raport cu lumea artei?

F.V.: Eu vad lumea artei ca pe un microcosmos care reflecta societatea in ansamblul ei sau cel putin niste procese similare acestei lumi. Datorita dimensiunii sale relativ evidente si a modurilor in care functioneaza, ea poate descrie procese pe care e mai complicat sa le faci vizibile in “lumea reala”. E si asta ceva ce tine de lumea artei ca sistem de semne ce se bazeaza tocmai pe semn si simboluri.

Varianta prescurtata preluata din East Coast Europe, revista editata de Markus Miessen, Sternberg Press, 2008.
Interviu realizat in corelatie cu numirea lui Felix Vogel curator al Bucharest Biennale 4
Traducere si adaptare din limba engleza Radu Pavel Gheo.